După două nopți de Neversea din care m-am zbenguit 3 ore, 3 ore am stat la diverse cozi, iar în rest am făcut naveta de la şcenă la şcenă şi de la stand la stand ca să văd ce activari au brandurile, mă decid să mă retrag la cazare. Asta nu înainte de a-mi lua porția de mocăciuni că nu se ştie niciodată când ai nevoie de un plic de magneziu sau o mini-cremă cu particule anti-greață, la ce legi cretine mai votează ăştia.
Dacă şi în tine zace un mic voyeur şi te fascinează oamenii, vara, fest-urile îs doza de care ai nevoie. Când te plictiseşti de stat în picioare, îți iei frumos ceva de băut, te pui într-un hamac şi începi să priveşti acel teatru uman numit viață, în care oamenii n-au script şi bagă improvizație după cum îi duce capu’. Sfatul meu, dacă vrei să nu te deprimi, e să o faci detaşat, fară să-i judeci. În final – „homo sum, humani nihil a me alienum puto.”
-Bă ce bună era aia! zice primul „actor-mascul” pironit în fața mea, pe un beanbag.
-Păcat că era minoră…îi răspunde dezamăgit amicul lui.
-Eşt-nebun? Cum să fie, bă, minoră? Tu n-ai văzut cum arăta?
-Fraiere, dacă-ți zic! Avea brățară roz.
-Bă eşt-prost? M-am dat la ea juma’ de oră! Cum căcat să fie aia minoră? strigă iritat actorul nostru de parcă amicul lui ar fi fost de vină. Mai stă puțin, holbându-se când la o duduie, când la alta, ce erau și ele în transit şi apoi îngână mâhnit: „Pula mea, acu’ o să stau tot festu’ să le caut la brățară?”
-Mai bine le cauți la brățară decât să te caute taică-su’ cu bâta, la meclă. îi zice calm, tovarășul lui, cu un iz de înțelepciune în glas.
Moment în care îmi las capul în Mojito şi încerc să-mi stăpânesc zâmbetul.
-Vezi, râde şi domnişoara de tine! îl aud pe „actorul-mascul-vocea-rațiunii” arătând spre mine.
Își întoarce și ofticatul nostru capul și oftează adânc: „Măcar nu-i minoră…”
…
Bun, astea fiind bifate, mă cuprinde brusc un sentiment de „hai că ajunge pentru azi” şi o iau agale să caut un taxi. Ei, na! Ce pretenții! La 5 dimineața? În Constanța? În Constanţa vrei tu, Toderaş, să găseşti taxi?
După o mirobolantă negociere de 30 de min. făcută de amicu’ cu care eram, în timp ce io aveam importanta misiune de a număra câți taximetrişti (numărasem 20) îl refuză şi de a mă gândi câtă închisoare faci pentru omor calificat sau „vătămare” de maşină, ne ia într-un final o doamnă…pe aparat. Dacă restul, pentru o cursă ce facea în mod normal 17 lei, cereau între 40 şi 60 de lei – ba mai mult, unul i-a cerut fetei de lângă mine 100 şi i-a zis sictirit: „Nu-ți convine? Trebuia să stai acasă!” – doamna noastră ne-a luat pe aparat pornind de la o logică simplă: „N-am răbdare să stau o ora până prind un client de 50 de lei, când pot face 2 curse în 30 de minute şi aproape că-mi fac suta pe aparat. N-au decât să mă înjure colegii!”. Na, mai zi ceva. Da-i-ar Dumnezău sănătate şi orgasme multiple! Şi nu faptul că făceau prețul aştialalți m-a deranjat – în Bucureşti e deja la ordinea zilei – ci atitudinea de „boss de boss, închina-te-ai la bujie” m-a scos din sărite.
Toate ca toate, ajungem într-un final şi în Mamaia, unde eram cazați, stațiune în care eu n-am mai fost de prin facultate şi care, a cam rămas la fel, doar turiştii au involuat puțin. Aşa, nepopulată, avea un farmec aparte, peste zi în schimb, te lua cu amețeală. Singurul lucru care m-a făcut să râd cu poftă pe timpul zilei, a fost Gică cu porumbu’, care se plimba, sprinten flăcău (te miri cum că era plină ochi plaja), cu găleata printre prosoape şi striga: „Deşteptarea, deşteptarea, vine Gică cu mâncarea!” Ce Paraziții? Ce rap românesc din părți şi rime? Gică al nostru era baza! Avea fler omu’, se ştie: „Pentru fetile blondine, ia porumb cu vitamineee! Hai, porumb, porumb, porumbuuu’!” Mai vindea o bucată, mai băga una mică: „Pentru fete părasite, cinşpe boabe gratuiteee! Hai, porumb, porumb, porumbuuu’!” şi tot aşa.
M-a distrat teribil şi m-am gândit că ar fi perfect în ceva campanie publicitară cu al lui: „Nu mai scrie SMS, că te sun pe Cosmote! Hai porumb, porumb, porummbuu’!”
…
Cum ziceam, la 6 dimineața, pustie şi liniştită, Mamaia era chiar fată de treabă şi dacă tot eram activată şi abia ce făcea şi soarele ochi de după valuri, am tras pe avarii, pe un şezlong să purtam noi doi, o conversație astronomică. Al meu amic, direct la schlafen în cameră, privindu-mă la plecare cu un „Dă-l în pana mea de răsărit!”
Plaja era pustie, populată doar de câțiva pescăruşi care împânzeau şi ei dimineața cu un croncănit. În rest, briză, valuri, linişte şi un miros pertinent de sare şi alge. Dă-i să curgă cu Zen şi gânduri bune. Lângă mine, trei metri mai încolo, un el şi o ea, îmbrățişați şi zgribuliți de frig. Ea cu nasul pitit pe gâtul lui, te pomeneşti că acolo era căldura, el dezmierdând-o cu sărutari pe frunte şi strângând-o la piept. Îți era mai mare dragu’ să-i priveşti. Se integrau cumva în peisaj. Erau în filmul lor. Ce-ar fi răsăritul la mare fără doi îndrăgostiți? Viață fără speranţă.
Pe mal, o aruncătură de toiag mai încolo, 2 puşti la poze „artistice”, ştiți voi, din alea cu ținut soarele în palmă sau descheiere la camaşă să se vadă pectoralul pe Instagram. Amândoi dezamăgiți că nu le iese nicio poză cum trebuie. Prin fața mea, se mai plimbau răsfirat, tot soiul de specimene, coborâți de prin ceva cluburi, semi-matosiți, discutând chestiuni profunde. La un moment dat trec doi, unul mai derbedeu, iar celălalt parcă nehotărât dacă vrea să fie şi el în viața asta…la fel.
Derbedeul: „Dacă eşti fraier. Ți-am zis io. Aia vroia să se fută şi tu… canci!”
Amicul lui, regretându-şi la această matinală dojeneală, spiritul civic, privea mâhnit spre nisip. După un moment de tăcere, zice: „Da mă…dar era ruptă de beată. Ce dracu’ să fac cu ea?”.
Derbedeul, desculț pe nisip, cu ai lui blugi tăiați la genunchi şi mişcări ample de bişnițar, se opreşte din mers ca trăznit, ridică mâinile în lateral, invocând din gesturi divinitatea şi cu cea mai mare oripilare pe față, strigă la ăstalalt: „Să o fuuuți măăăă! Cum adică ce dracu’ să-i faci? SĂ O FUUUUȚI! Bă, bă…prost eşti…băăă!!!”. Şi, nervos, începe să meargă înainte bombănind: „De ce căcat îs eu tovarăş cu tine?”
Ăstalalt rămâne câteva secunde în spate, privind când în zare, când la nisip şi începe să alerge să-l prindă pe derbedeu din urmă: „Stai mă, în pula mea!”
…
Mă scutur pe interior, cum te scuturi încercând să dai o muscă la o parte, respir adânc şi revin la Zen-ul meu, cu ochii mijiți de somn, în zare. Îmi tot răsuna în creier: „Să o fuuți, mă…să o fuți!”. Mă şi gândeam că dacă ar avea toți masculii, burtieră ca la ştiri deasupra capului, să le citeşti gândurile, conifer mă fac de mâine, să mă înmulțesc asexuat, prin polenizare.
În larg înnota de zor un om. Nu-i vedeam decât picioarele din când în când şi capul printre stropii de la bălăceală. La un moment dat, iese din mare, scuturându-se ca un Saint Bernard şi golindu-şi apa din timpane. Era un nea’…nea’ Dorin, cum aveam să aflu ulterior, un bătrânel cam la 65-70 de ani, ceva fost sportiv prin tinerețe, care la ora cinci, în fiecare dimineață, dădea noroc cu răsăritul. Iese el sprinten aşa, se întoarce spre soare, îşi pune mâinile în şold, respiră de 3 ori adânc şi hop, plonjează în 10 flotari. Am şi tresărit din sprâncene că poate îşi perturbă omu’ osteoporoza de la atâta zvâc. Nea’ Dorin al nostru n-avea nicio treabă. Parcă acu’ era în floarea vârstei. Grizonat, tatuat marinăreşte cu nelipsita ancoră şi sirenă, trecut prin viață şi bronzat bine, îşi netezea din când în când mustața, rămasă acolo probabil, de pe vremea când avea Azur şlagăre pe litoral. Îl priveam sincer, fascinată…în gol aşa, cum priveşti un foc de artificii, fără mari speranțe, dar cu o vagă curiozitate să vezi de care mai bagă după „astea cu steluțe”.
La un moment dat, 5 genoflexiuni mai târziu, îl văd că vine spre mine şi realizez că avea prosopul pe şezlongul de lângă. Ca orice fost sportiv ce se respectă, îşi ia tricoul pe el, îşi face prosopul brăcinar şi se aşează să-şi aprindă o țigară. Trage cu sete primul fum şi zice cu o mare satisfacție: „Ăla-i, tati! Uite-l cum a ieşit neghiobul!” privind în zare, spre soare.
Mă cuprinde un zâmbet în colțul ochilor, la vocea-i răguşită de bunic, dar nu-i zic nimic că încă nu era momentul.
Mai stă ce stă şi dă cu ochii de cei doi puşti, care acum, au trecut la next level şi îşi făceau selfies: „Uite-i şi pe ăştia! Păi ăştia-s bărbații țării? Fuăleu!” zice bătrânu’, frecându-şi mustața în semn de dezaprobare.
-Ăştia ca ăştia, dar l-ați ratat pe băiatul cu „pe aia trebuia să o fu..” – nu-mi venea să rostesc cuvintele, dar s-a prins omu’ şi a băgat şi el un zâmbet trist.
-Ehe, aşa îs ăştia acum. Toți cu gura mare şi scoica mica! Moment în care mă bufneşte râsul.
-Da, fată, nu râde că aşa e. Da’ tu copilă…ce faci la ora asta?
-Am venit la festival, dar era prea multă hărmălaie şi am zis să stau la răsărit în linişte şi mă duc la cazare după.
-Ăla-i, tati! Fată deşteaptă! Dacă ajungi la mare şi nu stai la răsărit ai venit degeaba.
Şi uite aşa, din vorbă-n vorbă şi pipă-n pipă, ajung să vorbesc cu nea’ Dorin 3 ore. Şi-mi povesteşte bătrânu’ câte şi mai câte, de pe vremea când era holtei, de veneau turistele din toată țara, de le ducea pe faleza, la Cazino.
-Am fost şi eu…ehe…n-am ce zice, erau alte vremuri, copilă. Aveam câte 3 pe săptămână, alde una, alta, mai o hamsie, mai o măslină. Le duceam la plimbat prin Tomis. La Delfinariu aveam abonament. Mai băgam un sifon, erau şi fetele frumoase, veneau din toată țara. Când prindeai câte una, de te lăsa să pui mâna, fuăleu…ăla-i, tati! O strângeai cum trebuie, nu aşa. Acu’…îi mai văd pe unii…că nu ştii dacă o pupă sau o verifică la plombe.
Râd cu toată pofta că-mi şi imaginam toți băieții stomatologi peste noapte, cu freza încorporată în limbă. Începe şi el să râdă, mai mult de râsul meu. Vreme de 2 minute, râdeam amândoi, cu lacrimi, ca tâmpiții, fără un motiv anume, unul de cum râde celălalt.
N-am idee, cum mama lor le orânduieşte viaţa de-ți pogoară-n cale câte un soi de om şi-o vorbă bună, dar eu, vă zic sincer, am uitat o vreme că mi-e sufletul pribeag şi inima, amanet pe datorie. Trei ore cât mi-a povestit bătrânu’ despre aventurile-i de viață, m-a băgat într-un film doar al lui, Nea’ Dorin Miliardar de Mamaia. Le încheia pe toate cu câte o vorbă de duh sau un „Ăla-i, tati!”. Se întrerupea uneori, încruntat şi dând din mustață, doar ca să se mai mire de câte un „tineret” cu un „Uite-i pe şi pe ăştia! Fuăleu!”.
Aveam senzația că stau de 2 zile la poveşti. Că sunt în alt Univers, că de fapt, nu venisem la fest, ci să stau la taifas cu bătrânu’. Aveam febra la abdomen de cât râsesem şi urme pe picioare de la zăbrelele șezlongului de cât am stat într-un singur loc. Îi doream sincer zile bune şi sănătate că mi-a făcut răsăritul mai frumos.
La plecare, nea’ Dorin mă întreabă cu detaşarea cu care întrebi un prieten dacă o încercat vreodată, ciorbă de biban:
-Mă copilă, da’ constănțean ai avut?
Io, vădit ruşinată fără să ştiu de ce, de parcă m-ar fi întrebat bunica dacă mai îs fată mare, îi răspund:
-Am avut…nea’ Dorine. Au băieții ăştia de pe la mata, țucu-le maiu’ de şmecheri…şcoala lor. Nu ştiu cine-i învață.
Râde bătrânu’ că s-a prins despre ce „cursuri” vorbeam şi-mi zice printre zâmbete:
-Ăla-i, tati! Ăla-i! Apoi, mai trage un fum şi-mi baga o cugetare: ,,Ehe..cine-i învață…turistele, cine să-i învețe? Crezi că alea nu ştiu meserie? Vin şi ele cu pânza-n sus la mare.” Îl văd că lasă capul într-o parte şi-mi face semn cu ochiul stâng să mă prind la ce „pânză” se referă. ,,Doar să n-ai pretenții, copilă. Dă o tură, două cu ei în larg, da’ nu te aştepta la multe, că ăştia-s crescuți sezonieri şi până nu se satură…nu-i prinzi la mal.”
-Doar n-o fi toți la fel, nea’ Dorine? îi zic io, aşa…dar cam neconvinsă de ce ziceam.
-Mă copilă, ascultă ce-ți zic că nu te învăț de rău că eşti de-o vârstă cu fii-mea. Ia-i în larg, dar nu-i aştepta la mal. Bărbatu’ crescut la mare îi sezonier, copilă. Ăla-i soiu’ lui. Ăsta fute, să mă ierți, 3 luni vara, cât pentru un an întreg, că după aia rămâne doar cu marfa locală şi nu-i convine. Şi fute diversificat că vin turiste din toată țara, başca şi din străinătate. Fuăleuuu…păi ăsta până nu-şi face plinu’…nu-l prinzi tati să stea la undiță. Başca că după ce prinde gustu’…îi aşa peste tot unde merge.
Îi zâmbesc tăcut că m-o pus omu’ pe gânduri, cum că toți constănțenii ar fi, by default, gagicari în serie, iar turistele, gheişele lor sezoniere. Încă îmi răsuna în timpane, ecoul derbedeului – „Să o fuți, mă! Să o fuți!” şi parcă nu puteam să-i accept încă, epifania-i pescărească:
-Nea’ Dorine, aşa le ziceți…de parcă băieții ăştia de pe aici, n-au iubit în veci şi-şi iau Nordul în viață, numa’ după scoică.
Râde nea’ Dorin al nostru şi dă din cap că-i plăcuse „aia cu scoica” şi după încă 2 fumuri continuă:
-Eu ți-am zis, copilă. Deschide ochii şi uită-te bine! Dacă nu-l prinzi de mic, nu-l mai prinzi până nu-şi face plinu’. Îl vezi în larg, haț pe el şi-l iei acolo, îl iei bine să te țină minte, da’ nu-l aştepți ca tuta, la mal. Păi, măi copilă, înțelege-te, ruptă din soare să fii tu, nu vede şi nu aude. Iar dacă-l prinzi la mal, ia-l acasă că ăla-i cel mai bun!”
Mă încrunt confuză că deja m-o pierdut în vorbele-i tâlcuite:
-Cum adică să-l iau acasă că-i cel mai bun? Ori îs gagicari toți şi n-au treabă cu lucruri serioase, ori îs buni de luat acasă?
-Mă copilă, nu mă face…că ai priceput din prima, că te duce capu’ bine. Păi ăla când e sătul de şi-o făcut năvodu’ cu toate, ştie clar la cine stă să-l prindă.
Mă cuprinde un zâmbet că de’…pricepusem din prima, dar am zis să mai scot o vorbă, două, la plecare. Am mai stat 10 minute amândoi în fumul țigărilor, meditând la cele zise și, pierdută-n gânduri, mă trezesc că mă îndrept uşor spre ponton şi de acolo, spre cazare.
Începusem inconştient să le fac revizia comportamentală la toți pe care îi ştiam de la mare şi să găsesc unul care să confirme teoria. Unu’ de şi-o făcut „năvodul” şi acu’ e om serios. Cu două excepții, cam toți erau în larg, nu la mal.
Mă opresc din mers că uitasem să-i urez bătrânului de noroc şi mulțumire şi îi strig de pe ponton, cu tot dragul: „Dumnezău vă-mburde-n Rai, nea’ Dorineeeee!!! Aşa poveşti…mai rar.”
Din depărtare, de undeva de pe nisip, pe un fundal de multicolor de răsărit şi nişte pescăruşi ce zburau agale, îi văd şapca fluturând. Îl aud cum strigă înapoi, parcă cu același drag, un ultim, deja celebru: „Ăla-i, tati! Ăla-i!”
Respawn!
