Are și viața asta un nărav șugubăț de a te parașuta unde ți-e lumea mai dragă, cu aterizare pe craca ai mai groasă. După soi, zic eu…și după suflet, că n-ai altfel cum să te călești când o iei pe arătură și ți-e cald cu dinții-n gură.
Uite așa m-am nimerit și eu. Dintr-o ,,incongruenţa fenomenologică”, la ,,Cursul jurnaliștilor care transmit din zone de conflict”, organizat de MApN, la Brigada 6 Operaţii Speciale ”Mihai Viteazul”. Adică „l-am căutat pe dracu’ şi l-am găsit pe ta-su’!”, ca să fiu în tandem cu Caragiu.
Pentru cei care nu știu, DIRP MApN a avut, acum câțiva ani, inspirația să organizeze acest curs, pentru a oferi jurnaliștilor un minim de know-how teoretic și mai ales practic, despre ce ar putea să presupună relatarea dintr-un teatru de operații, într-o zonă de conflict. De ce? Pentru că paza bună trece primejdia rea și pentru că un jurnalist inconștient e mai periculos decât o mină anti-personal. Și nu că mori tu ca idiotu’ pe acolo pentru rating, ci pentru că, în vanitatea ta, ești ca soferu’ pilit, cu talpa iute, pe DN1 – razi cu tine încă 5 militari în goana după o „știre bună”.
Din capul locului vă zic că nu am cum să cuprind într-un articol experiența cursului care a durat 5 zile, cu toate premierele și infuzia de informație la fiecare metru pătrat. Nici senzația perpetuă de agonie și extaz sau pregătirea supraumană a băieților de la Batalionul 610 „Vulturii”. E ca și când aș încerca să-i descriu unui virgin, cum stă treaba cu futaiul. Hai, sictir și noroc la orgasme multiple!
Ce pot să vă zic este că m-am simțit ca un copil în garajul lui Moș Crăciun. Doar că aici, Moșul meu avea Humvee în loc de sanie, woodland și vestă în loc de costum, M4A2 în loc de sac, plus un Glock 17 pentru insurgenții ai mai buni. Ah, da…și mai avea Moșul, un anturaj de încă 11 băieți bine pregătiți, toți parașutiști brevetați și șpiriduși cu vână deasă, ce formau la calup, unul din detașamentele ALFA ale Batalionului 610 Operații Speciale.
Și cum „nu toți cartofii ajung Starchips”, ca să-mi parafrazez unul din instructori, cam 8 % dintre cei care se încriu la training-ul ce ține aproximativ 12 luni, îl și promovează. Oare de ce? Păi simplu. Doar pentru procesul de preselecție, tre’ să bagi în maxim 2 minute: 52 de flotări, 62 de abdomene și 10 tracțiuni, iar apoi, să dai o tură roata blocului 3 km, în 13 minute. Da, știu, m-a durut și pe mine splina când am auzit. Și stai așa, că abia după începe cu adevărat distracția. Te așteaptă luni bune de iubire intensivă fără alifie, pe lângă multe alte lucruri ce-ți testează limitele umane. Pe final de program, ai o săptămână a patimilor, cu „oleacă” de tortură și interogare, de le-ai zice și ce-ai mâncat în uter, numai să te lase în pace.
Ei și uite așa, cu băieții ăștia „blajini”, eu și alți 20 de jurnaliști, oameni de soi și ăștia, că mi-au intrat la suflet, unii cu mai multă experiență, alții încă cu puful pe ei, ne-am dat duhul, pe slow motion la garnizoana din Târgu Mureș.
Pe sistemul „omul sfințește locul”, încerc să vă relatez ce-am învățat, atât din prisma cursului în sine, cât și din prisma intructorilor care ne-au dat botezul la fiecare în parte.
Că de’, nu-i poveste fără om și om fără poveste.
Îmbarcarea și mătănii
Din București, câți ne-am pomenit, am plecat cu autocarul la ,,bairam”, odihniți și în beznă minții, întrucât nu știam ce ne așteaptă. Atunci l-am cunoscut și pe domnul Colonel, omul care de câțiva ani încoace organizează acest curs, cu ceva eforturi și multă logistică în spate. Desigur, și cu sprijinul mai multor instituții și al echipei sale, în funcție de unde se ține cursul în fiecare an.
Când l-am vazut prima dată, să mă-mpiedic dacă am știut unde să-l plasez. Nici acum nu știu, sincer. Cântărit la vorbă și aprig când îs lucruri de rezolvat; te execută lejer dintr-o privire dacă i-ai întins coarda prostește. În plus, impune respect doar prin prezență și evident, după statut. Are însă, o deschidere fantastică pentru tot ce înseamnă actual, online, trenduri de social media sau virale de YouTube. Acest contrast, dintre percepția publică a unei armate învechite și viziunea de a face lucrurile altfel pentru a schimba această percepție, m-a surprins plăcut.
7 minute, prima noapte de dragoste
Am ajuns la garnizoană undeva pe seară, unde Olteanu’, militar iubit de soare și cu pasul iute, ne-a făcut primirea încă din autocar, verificând buletinele și dictând datele, colegului său pe nume ,,Ai răbdare!” – nu de alta, dar ăsta micu’ din urmă, nu ținea pasul cu el. Tot el, ne-a repartizat pe camere cu eficiența unei soacre fără frâne, de-ai fi zis ,,Să-ți bați maiul, ăsta nu e om!”. Și chiar aș fi crezut asta, dacă nu l-aș fi văzut când am ieșit la adunare afară, trăgând detașat dintr-o țigară și zicând către grup: ,,Cred că mi-am uitat bereta undeva!”. I-a răspuns colega Stancu, cu o ridicare șireată de sprânceană: ,,Da, la minee!” și abia atunci ne-am descrețit frunțile și l-am văzut și pe Olteanu’ nostru zâmbind.
Tot pe el aveam să-l văd, printre multe altele, la încă două module din curs: cel de neutralizare a unei celule insurgente de către un detașament ALFA, în care el facea parte din C2 (elementul de comandă și control) și la modulul de Tehnici de supraviețuire, în care ne-a prezentat diferitele tipuri de focuri pe care să le faci când n-ai acces la YouTube și ești singur în pădure. Și cum Olteanu’ nu face risipă dacă face foc, evident că ne-a omenit cu un iepure la rămurică, pregătit cu iscusință de militarul Bucătaru’. Molfăiam cu colegii pe nerăsuflate, în timp ce ascultam atent ce ne mai spunea Olteanu’ nostru, despre diferitele ustensile, pe care să le ai la tine în pustietate. Să vă mai zic că am avut norocul să-l văd și dansând la festivitatea de încheiere? N-o să mă credeți, dar Elvis e mic copil pe lângă ce unduiri de genunchi pe ritm de rock & roll are omul ăsta.
De altfel, senzația aceasta perpetua de „să-mi trag una, câte știu băieții ăștia” am avut-o pe toată durata cursului. La fel ca și senzația că în garnizoana asta, timpul se dilată într-un mod suspect și ziua lor are mai mult de 24 de ore, doar pentru că e organizată.
Poate ăsta a fost și famecul subtil al cursului și al interacțiunii cu ei. Dincolo de nivelul lor de pregătire, de specializare sau statut, în pofida elementelor de confidențialiate sau a unui context de paradă…aveai oportunitatea să descoperi tocmai acele mici finețuri de individualitate, ce-ți arătău că, la final de zi, sunt și ei oameni faini. Doar că probabil, Dumnezău i-o plămădit în ziua a 8-a, în ciuda ciocanului, să ne complexeze pe noi, restul muritorilor de rând.
În prima seară, aveam să-l cunosc și pe Bobo, păzitorul de turmă și omul care ne-a mânat și adunat pe toți la toate activitățile de la curs. Gradul ,,n-are importanță”, așa cum ne-a retezat-o scurt și el. După înfățișare, ai fi zis că n-ar strivi în veci „corola de minuni la lumii”; după gesturi și vorbă, îi mergea mintea țucuț maiu’, de te lăsa cu neuronii în pioneze. Din capul locului ne-a zis scurt: „Eu sunt Bobo și mă puteți suna la orice oră!” Parcă le și auzeam pe toate fetele în gând, fluturând din gene: „Bunăăăăăăăă, Boooboooo!”.
Avea în schimb, un răspuns bine rumegat la absolut orice l-ai fi întrebat, iar dacă nu consideră veridică întrebarea, îți răspundea disimulat (cum fac toți militarii), dojenindu-te din zâmbet, cu altă întrebare. Acuma, fie vorba între noi, l-ai fi întrebat multe, așa…de dragul vorbelor, pentru că ți-i le explica domol, cu o voce răgușită, cum o fac bătrânii duminica, pe laița de la poartă.
Și uite așa, ne pregăteam noi să încheiem seara, nu înainte de a merge în oraș să mâncăm. Naiv, am întrebat dacă e mult de mers. Ni-i s-a spus: „7 minute…”. Șapte minute pe mama dracului și poate la marșul lor antrenat, că la ritmul nostru de civili, am colindat cam 45 de minute ulițele Mureșului. Ete na, biscuiți și eugenii, să mai zică careva că n-am avut parte de preludiu înainte de „război”.
Briefing cadet și echiparea
În tot amalgamul de evenimente și lăsând la o parte stilul meu abnorm de a relata lucrurile, absolut toți instructorii cu care am interacționat s-au comportat exemplar, având totul planificat, asigurându-se că suntem în siguranță și încercând să ne ofere cât mai multă informație, mai ales din prisma experienței și a specializării fiecăruia.
Dar dacă tot vorbirăm mai sus de preludiu, în prima zi, am avut doar modulele teoretice. Sincer, ne-au cam pus oamenii lucrurile în perspectivă. Eu cel puțin, când aflasem sumbrul casualty rate al jurnaliștilor care au murit pe front anul trecut sau în anii precedenți (că de militari, nu mai zic), parcă realitatea faptului că nu mai sunt în Kansas începuseră să prindă contur.
De la instructorii Bobo, Scurt / 2 și MEDEVACU’, am aflat caracteristici ale teatrelor de operații și felul în care acționează FOS (Forțe Operații Speciale), aspecte privind relațiile dintre jurnaliști și militari pe timpul acestor operații și structura unor unități aparținând Armatei Române.
N-apucam eu să notez câte aș fi vrut să țin minte.
Deși segregați ca în bisericile din Ardeal, noi pe stânga și ei pe dreapta, ciuleam urechile la tot ce ziceau. Era și normal, doar aflam lucruri de la oameni care chiar au fost și au dres și au văzut multe, suficient de multe încât să încerce să ne insufle gravitatea consecințelor când nu ești pregătit.
Cu ocazia asta, n-am cum să nu vă povestesc de Instructorul Scurt / 2 care ne-a ținut prezentarea legată de populația locala din Afganistan, cu tot cu obiceiuri culturale, riscuri, restricții și amenințări. Să mă trăznească norocu’, dar după omul ăsta putea Chronos să-și seteze alarma la Univers. Specimen mai organizăt și cu simțul eficienței ca el, n-am pomenit. Toate la el erau măsurate pe ceas. Când zicea o treabă, păi să crape cerul dacă mai era loc de stat pe bancă. Eu una, recunosc, m-a cam terorizat tonul lui hotărât și cu privirea-i incisivă, cel puțin la început, că nu-i nici dracu’ taman așa cum pare. A început cu un ,,Scurt / 2, eu o să vă vorbesc despre…” și cu ocazia asta, am aflat cum nu-i bine să-ți sufli nasul în public sau să dai noroc cu mâna dreaptă și cum, dacă ești femeie, ești oricum pe post de ornament acolo.
Și poate aici, la culcușul nostru cotidian, par cam deplasate toate lucrurile astea, însă acolo, sunt detaliile care interpretate greșit, fac diferența dintre o conversație pașnică sau o descărcare voluntară de Kalashnikov în direcția capului tău. Și, nu știu de voi, dar mie îmi place freza mea nescalpată în timpul zilei.
Cu toate astea, același om care ,,calcă, nu stă la negocieri” (ca să nu zic altceva); și-a îndulcit subit alura când îmi explica cum se face un rapel. S-o fi îmbunat omul când mi-a văzut adierea de panică din ochi. ,,Hai domnișoară, sunt aici, nu pățești nimic. Ține frânghia așa, uită-te la mine, lasă-te ușor și du-te!”. Iară eu, suspendată-n hamuri, cu picioarele atârnate într-un hău de 12 m, coboooram Luceafăr blând, bombănind în gând „Dă Doamne să n-o fut de-amiază!”. Oricum dintr-o fobie de penibil / „o să râdă toți de tine”, aveam să invoc la acest curs, de foarte multe ori, atât divinitatea, cât și futaiul de amiază.
Apropo, mai țineți minte că vă ziceam că „nu toți cartofii ajung Starchips”? Ei bine, vorba asta de duh e de la MEDEVACU’, alt militar de soi întâlnit pe meleaguri autohtone. Avea omu’ ăsta vorbele-n traistă, de n-ai văzut așa ceva. Specializat pe mai multe căprării, era gata să intervină oricând, fie cu o replică ce-ți resuscita neuronii, fie cu o informație utilă. El e omul care ne-a ținut modulul de Instrucție medicală, el e omul despre care ceilalți instructori mi-au spus la unison că „e unul dintre cei mai bine pregătiți medici militari de la noi” și tot el e omul de la care am aflat, la acest modul teoretic, aspecte privind zonele urbane de mare risc de peste hotare.
Ce-i drept, avea și un stil aparte de a-ți capta atenția, fie că-ți povestea de cum stă treaba cu cartofii, fie de cum se conduce „cu tupeu, talpă și mașină proastă” pe meleaguri străine. Nu vă mai zic că dacă vedea că faci figuri la „mămăligă”, te îmbărbăta cu un zâmbet scurt și cu un clasic „Taci acolo!”.
Ziua s-a sfârșit cu echiparea cursanților și „darea de noroc” cu primii noștri insurgenți: alde vesta de kevlar cu placi de ceramică, ușoara ca o pană / 15 kg, casca de metal și masca de gaze, aia de cauciuc cu filtru la bot, de o știm toți de prin filme.
Ele aveau să devină, pentru următoarele zile, amorul nostru pierdut și bodyguard-ul nostru feroce. Să-ți bagi tăte treburile, dacă nu i-am cântat la vesta aia „I will always love you, mânca-te-ar năpasta!” de fiecare dată când o trâgeam pe cap și în același timp, când n-a mai fost „Haide vino înapoi, pentru că ceva lipsește”, de-mi țiuiau mie urechile de la atâta dezmierdare.
Cine se trezește dimineață, își dă duhul la prânz
Niciodată Dante și al lui ,,Lasciate ogni speranza voi ch’entrate” nu mi-au fost mai clare decât în ziua trei. Am avut parte de modulul de Pregătire fizică, Prezentarea armametului din dotarea Brigăzii, Instrucția medicală, Instrucția genistică / EOD, Topografia militara și Tehnici de supraviețuire.
N-am emoticoane-n telefon să vă explic divina comedie din suflet, cu tot cu entuziasmul aferent și agonia din dotare. Prin urmare, le iau organizat, cum m-au învățat băieții-n cătănie:
*Fluierat-am numa-n gând
Dacă înainte de pregătirea fizică credeam că mă țin picioarele pentru o apocalipsă urbană, după, mi-am dat seama că nivelul pregătirii mele e undeva la mama dracu’, a 3-a stație pe dreapta. Abdomene din părți, la flotări iubeam podeaua, iar la alergare, coboram sfinții în ordinea alfabetică. Pe sistemul „ori ne futem, ori ne cântărim, dar de instrucție nu ne batem joc!”, numai de ciudă n-avem de gând să mă dau bătută. Până la urmă, cred că ăsta a fost și scopul exercițiilor în sine: să-ți arate că nu există limite decât cele pe care le setezi tu, că oamenii de la care ai cele mai mici așteptări, întind coarda la maxim și că fără un minim de condiție fizică, mai bine o alinți pe Manuela, decât să te duci pe front.
*Ți-o dau, dar ține-o bine
După pregătirea fizică, am făcut cunoștință cu echipamentul militar specific operatorilor FOS și armamentul din dotarea Brigăzii. Am văzut echipamentul de combat, pe cel de parașutare, cu nelipsitele parașute MC6 și MC1D, echipamentul genistic și echipamentul scafandrului militar. În plus, o mulțime de instrumente pentru orientare, detectare de mine și sisteme de comunicații. Câtă frunză, câtă iarbă, v-aș descrie detaliile tehnice, dar cine crezi că le mai ține minte.
Vă zic doar că am avut un dialog profund cu un M4A2, un Glock 17, o mitralieră M249 SAW, câteva HK-uri pentru CQB, inclusiv SIG-ul 552, B&T APR 308 și un Barrett M82, pe care am vrut să-l ridic să văd cât de greu e, dar m-a dojenit unul din instructori cu un scurt „Ți-o dau, dar ține-o bine!”, așa că…m-am liniștit repede.
Tot la acest modul, am avut parte de instrucția legată de tehnicile de ochire și tragere (fără muniție evident, că n-or fi oamenii nebuni) cu un Glock 17, respectiv un M4A2, care aveau să ne folosească ulterior, la modulul Cupei Jurnaliștilor la TIR. E știut faptul că n-ai ce căuta ca jurnalist cu arme pe front, însă, dacă se lasă cu o rafală de insurgenți, nici n-ai vrea să te uiți la armă, ca boul la jurincă, așa că mai bine să știi cu ce se mănâncă.
*Un garou pe artera vieții
După parada armelor, parcă era normal să înțelegem pe deplin adevăratul damage pe care îl pot face „fetele” în mâinile cui nu trebuie. Deși dacă vorbim de arme, inamicul e omul în sine, indiferet de care parte a cătării e. Tot MEDEVACU’ ne-a luminat și aici, cu un PowerPoint de mi-a contorsionat vizual retina. Ne-a prezentat plăgile transfixiante, diferite tipuri de hemoragii, arsuri, dar și garourile / bandajele sterile pe care le aplică ei. Cu acest prilej, mi-am amintit de anul petrecut la secția de arși și opăriți și de ce e atât de important bumbacul în armată.
Am învățat și tehnici de acordare a autoajutorului, dar și a primului ajutor, pe care le-am și pus în practică, după partea teoretică. Singurul meu reget aici este că, din lipsă de timp, le-am făcut pe fast-forward pe toate și n-am avut răgaz să aflăm mai multe. Ne-ar fi ajutat să le știm, așa, pentru cultura noastră de civil, că oricum suferim ca nație de exces de zel, fără un back-up consistent de cunoștințe.
Ce m-a surprins însă, a fost felul în care se face triajul răniților într-o zonă de conflict. Dacă în mod normal ai 2 răniți spre exemplu, unul în stop cardiac și unul cu hemoragie externă, pe front, mai mult sau mai puțin în funcție de situație, încerci să-l salvezi pe cel din urmă, pentru că resuscitarea celui dintâi, presupune expunerea ta în bătaia focului și riscul ca niciunul din voi să se mai întoarcă acasă.
Tot acum, l-am cunoscut și pe Sanitaru’, aka al 2-lea medic de pe plantație și unul dintre cei mai calmi militari cu care am interacționat. El a fost cel care ne-a arătat cum facem corect o resuscitarea, pe el l-am văzut în acțiune la modulul de neutralizare a celulei insurgente, salvând rănitul, cu el am fugit printr-o ropotă de ploaie până la infirmerie, când mi-au luat-o alergiile pe uliță și tot pe el, săracul, l-am căpiat cu toate întrebările din lume, ori de câte ori încerca omu’ să-și fumeze liniștit țigara.
*Aia mică te omoară
A urmat apoi, Instrucția genistică / EOD (Explosive Ordnance Disposal) și Instrucția pentru apărare CBRN (Chemical, Biological, Radiological & Nuclear). La prima, ni s-au prezentat diferitele tipuri de mine terestre, plus improvizațiile aferente, plus signalistica specifică unui teren minat. La a 2-a, am învățat despre mijloacele de protecție și modul de traversare a unei zone contaminate.
Fetelor, vă zic doar atât, pe teren mărimea NU CONTEAZĂ, pentru că alea mici te fut la fel de prost ca alea mari – da, de mine terestre vorbesc acum, nu știu la ce v-ați gândit voi.
Lecția asta aveam să o învăț pe propria piele, în momentul în care instructorii ne-au dat iama la pășune, să încercăm să reperăm minele ascunse de ei.
Am găsit una în final, dar mi-a trecut repede entuziasmul în mometul în care Instructorul Ochi- Albaștri mi-a zis: ,,Bravo, domnișoară! Ai găsit-o pe aia mare, ai călcat pe aia mică și ai murit!”. Am înțeles la ce se referea în momentul în care mi-am ridicat piciorul și am văzut drăcia cum se uită la mine. Evident că am dezmierdat-o cu un dulce: „Ptu’ năcaz, aici erai? Tu m-ai fi omorât pe mine? Pasca lu’ mumă-ta!’’ și de atunci încoace, filez suspect toate gropile din capitală, că de’…nu se știe niciodată unde se mai ascunde una mică.
*Spărgătoarele de „nuci”
Am continuat incursiunea noastră cu modul de acțiune în cazul atacului cu DEI (Dispozitive Explozive Improvizate) și al unui atac CBRN. Adică, un soi de BDSM cu masca noastră de gaze, în care învățai să traversezi un câmp contaminat fără să dai ortu’ popii.
M-am găsit cu 2 colegi în echipă: Ana, o altă amazoancă de soi, a cărui râs, în rafale de octave, te trezeaaa frătiiiiiiuc…din orice beție și Valentin, om blând și trecut prin viață, care nu-și mai punea mintea cu toate cadânele.
La un semn deschisă-i calea, ne-am năpustit toți trei, în alergare cu casca și vesta pe noi, iar în momentul în care am auzit semnalul „Gaze!”, ne-am trântit pe burtă, încercând să ne punem masca cât mai repede. A durat o veșnicie până să reușim, cu toate curelele și curelușele și mama lor să le trăznească, de alte elemente de fixare. Ele, toate, aveau o logică și erau menite să-ți fixeze cât mai bine masca ca să nu inhalezi ca prostul substanțe nocive. Noi în schimb, n-aveam dexteritatea necesară asamblării lor, așa că eram mai debragă niște puști gata de acțiune, care nu nimeresc găicile la sutienul fetei.
Într-un final, am omenit-o și am traversat în alergare, prin fum, câmpul respectiv. Mai aveam de salvat ranitul și de mers 5 m târâș, pe sub o prelată, cu un minunat „soundtrack” de mitralieră pe fundal. Saracul rănit, n-a știut ce i-a pogorât Dumnezău în cale. Eu l-am luat de o halipă, Ana de cealaltă și duse am fost. Valentin, a ramas amanet în spate, cu o privire debusolată de: ,,Nu vreți să vă ajut?’’. Omul cu intenții bune de altfel, însă n-avea cu cine să fie gentilom.
Când am auzit amândouă că se trage, ce ne-am gândit noi, hai să ne protejăm rănitul. Așa că, finuțe ca două buldozere, ne-am trântit amândouă pe năcazul de om, de l-am proptit cu capu-n iarbă. Ce să mai zic, de protejat…l-am protejat pe toate părțile, inclusiv pe alea unde n-avea el nevoie de protecție. Am apucat să aud de la el doar un: ,,Mai ușșșorrr…fetelor!”.
În retrospectivă dacă stau să mă gândesc, pe front, nu rănile l-ar fi omorât pe om, ci placajul diafan al muierilor cu prea mult foc la inimă și prea mult exces de zel.
*Buffering după busolă
Dintre toți, taman pe mine, absolvent de design, cu matematica pe cărări, m-a găsit viața să-mi explice cum e cu orientarea în spațiu, la modulul de topografie militară. Mă holbam la harta aia de-mi dădea cu „file error” și „Page not found”, din 3 în 3 minute.
Cu toate astea, de la Instructorul „Tare și la fată” (îi zic așa pentru că era cam la fel de hotărăt și ferm în explicarea lucrurilor precum Instructorul Scurt / 2) am învățat că cel mai des, vom întâlni 2 tipuri de hărți topografice: cele după proiecția Gauss-Kruger și cele după proiecția UTM (Universal Transversal Mercator), astea din urmă, folosite și de NATO. Toate, la diferite scări (1:25.000 – 1:250.000) și făcute după caroiaj rectangular, adică acele linii verticale şi orizontale, paralele între ele și perpendiculare unele pe altele, la distanțe egale, ce formau o reţea de pătrate / carouri. V-am amețit? Așa eram și eu până să aflu de ce e important să le știu.
Atunci când ești la mama dracului și Waze-ul e în vacanță, când transmiți coordonatele, la UTM, dai prima dată ordonata (linie verticală) și apoi abscisa (linie orizontală); pe când la Gauss e fix invers. Scara hărții te ajută să n-o iei ca hipsteru’ aiurea pe colină, întrucât 1:50.000 înseamnă că 1 pătrățel de pe harta ta este echivalentul unui km în teren, iar detaliile de planimetrie şi curbe de nivel, te ajută să nu faci dragoste cu ditamai muntele, când puteai să pupi relaxat o pășune.
Teoria ca teoria, cu execuția rămânem repetenți. După ce ne-am lămurit cum stă treaba cu harta, am trecut la exercițiul practic de orientare dupa busolă și luare de azimut, cu tot cu numărarea dublului pas, de care nu vă mai spun acum, că oricum am ajuns să scriu un roman, nu un articol.
Repartizați pe echipe de câte 4, eu, alături de colegii Oros, Preda și Arhanghelul, am străbătut pădurea să găsim diferitele „baze” improvizate de instructori. Acum aveam să învățăm despre: colectarea și filtrarea apei, diferite tipuri de foc și improvizațiile de adăpost care se pot face.
Despre capcane și alte mecanisme complicate, cu butuci ce-ți altoiesc freza ca-n Predator, ne-a povestit Instructorul Rambo aka Păduraru’ aka „fă bine și nu-l enerva” dacă nu vrei un blush instant în obrăjori. La câta hardughia de om era, de-ți dădea omu’ una, te oprea din creștere.
Tot pe el, aveam să-l văd ulterior și la exercițiu de neutralizare al celulei insurgente, unde era în echipa de sprijin. La respectivul exercițiu, stătea lângă el și militarul Bucătaru’, de care v-am mai povestit, camuflat acum, într-o ciudățenie vestimentară pentru a îndeplini cât mai bine rolul de spotter pentru sniper. Eh, v-am zis eu că băieții ăștia nu-s doar de complezența lumii. Într-un detașament ALPHA, deși fiecare e cu specializarea lui, toți au noțiunile de baza pentru a putea prelua atribuțiile celuilalt.
Pe final de program, auzisem că putem să ne urcăm în Humvee-uri până la autocar, așa că eu și colegul Florin, am băgat un sprint apocaliptic să prindem loc.
Să vă mai zic că eram iar cu inima cât casa de fericire, stând așa…cuminte sub turelă, flancată de Instructorii Scurt / 2, Gene lungi, JTAC și MEDEVACU’. Să vă mai zic că, deși mă simțeam ca un carbit în cutia de Amigo, eram iar copilul ce-i căpia pe toți cu întrebări de genul: „Da, butonul ăsta ce face? Și…asta pentru ce e? Și de ce sunt două stații? Și în caz de foc, ce se întâmplă?” Și câte și mai câte.
Evident că la orice curiozitate de-a mea, JTAC-ul (vă povestesc eu mai încolo și despre acest specimen) era pe frecvență cu clefeteala, dar la cât entuziasm aveam în mine, cine crezi că l-a mai băgat în seamă.
Şi uite așa, a fost zi și a fost dimineață și m-am trezit năucă în ziua a 4-a.
Iar cine se mai trezește în ziua a 4-a, nu mai are duh de dat
Ca să înțelegeți de unde atâta entuziasm pe cap de muiere, eu despre acest curs știam că îl poți face doar o singură dată în viață și că nu se ține la trupele speciale în fiecare an. Prin urmare, mindset-ul meu a fost unul singur: „Devotchka, aici nu o să mai fii niciodată, cursul ăsta doar acum îl poți face, pe oamenii ăștia nu-i mai vezi, așa că, ai sau n-ai minge, poți, nu poți, tu trage acolo la poartă!”.
Spre disperarea multora, m-am băgat cu toată patima să le fac pe toate și să învăț cât mai multe. Și dacă ar fi să le mai fac o dată, desculță și în toi de noapte le-aș face, indiferent de principiile turmei.
Acuma, fie vorba între noi, dacă știam că ne așteaptă: Cupa jurnaliștilor la TIR, exercițiul cu jandarmii, saltul la trenajor / cocoțarea pe toate dispozitivele vieții, Instrucția din CAPS și mai ales PISTA DE CĂLIRE PSIHICĂ ȘI FIZICĂ, poate centram și io cu capul, nu cu alte treburi.
Dar cum în Geneză n-au pus ăștia buton de reset, le-am făcut după cum m-a dus naiviatea:
*Mors ipsa refugit saepe virum
Or fi băieții ăștia viteji, dar nu prea i-ar ocoli moartea dacă n-ar fi și bine pregătiți.
În ziua a 4-a aveam să-i vedem în acțiune, mai mult ca de obicei, în cadrul exercițiului cu muniție reală, de neutralizare a unui celule insurgente. Despre organizarea detașamentului ALPHA și modul de acțiune al operatorilor FOS ne-a vorbit, cu aceeași seriozitate cu care ne obișnuise, Instructorul Tare și la față aka C2, cum l-am mai poreclit eu. Facea parte, alături de Instructorul Olteanu’ și încă un operator, din elementul de comandă și control. Detașamentul mai era format din echipa de asalt (3 operatori, plus Instructorul Sanitaru’ echipat cu trusa de acordare a primului ajutor) și echipa de sprijin ce avea în componență un sniper și un spotter, 4 bucăți în total, printre care și Instructorii Rambo & Bucătaru’.
Nu vă mai zic că absolut toate mișcările lor erau coordonate la secundă, în ciuda ritmului alert cu care se desfășurau lucrurile, că e deja de la sine înțeles. Ce m-a surprins în schimb a fost rapiditatea (esențială dacă am fi vorbit de condiții reale de luptă) cu care a fost transportat, securizat, dezechipat, verificat și tratat rănitul. Parcă aveau băieții ăștia 3 mâini în plus. Cu ocazia asta, am înțeles într-un final, ce dracu’ fac oamenii când nu sunt detașați în misiune – practică frate’, până le intră în reflex, până le fac și-n somn, până reduc la minim riscul de eroare umană pe câmpul de luptă.
A urmat apoi, Cupa Jurnaliștilor la TIR, unde fiecare am avut ocazia să tragem cu un Glock 17 și un M4A2. Într-un final, m-am prins și eu de diferența de design dintre vesta antiglonț de pe noi vs. vestele purtate de operatori. Vesta noastră era făcută să-ți ofere maximum de protecție, dar un minim de mobilitate, a lor, făcea rabat de la siguranță, acoperind doar organele vitale, însă aveai mobilitate mare și loc de fixare a armei între humerus și claviculă. Detaliu semnificativ întrucât, de fiecare dată când trageam, de la recul, patul armei, îmi aluneca, futu-i închinarea măsii, pe vestă spre spate, neavând loc de fixare. Noroc cu Instructorul Hey, Fuck Face, care mi-a dat indicații că altfel, nimeream ținta numa-n gând.
*Printre scuturi și pulane
Pe la prânz, am avut parte de exercițiul ce simula modul de acțiune ale forțelor de ordine într-o zonă urbană de mare risc, unde i-am văzut pe jandarmi într-un „bromance all insclusive” cu o mulțimea furioasă. Și când zic jandarmi, chiar mă refer la băieții de la Inspectoratul de Jandarmi Județean col. Sabin Motora Mureș, echipați full și în formație. Și când zic mulțime furioasă, chiar mă refer la o adunare de 30-40 de flăcăi, hrăniți bine, culeși de prin unitate și echipați cu atitudine de spart capete.
Pentru că nimeni nu mi-a spus „vezi că tre’ să șezi blând și să stai ca o fată” (noțiuni abstracte în dicționarul vieții mele), când am coborât din mașină, în mijlocul celor două tabere și am vazut că dă un huligan să mă prindă, am băgat un sprint la sănătoasa, după care m-am pus în spatele cordonului de jandarmi. Doi colegi eram sechestrați, care mai de care, în mulțimea.
Acuma io, așa din spate, nu vedeam nimic și ca un copil ce suferă de prea multă curiozitate, vroiam să văd după ce tehnică îi scot jandarmii pe colegi, din mulțime. Și ce mă gândesc eu: „Hai că mă duc undeva să am vizibilitate”…adică hăpt în mijlocul celor două tabere. Pe de altă parte, nici nu puteam sta ca o mimoză acolo, pentru că nu știam când se trezește un huligan să mă cuprindă într-un placaj. Așa că, țopăiam încoace și încolo ca o maimuță, cu ochii când la huligani, când la jarndarmi, încercând să mă prind de schemă. Ei…ce să mai, filme de om fără minte.
La un moment dat, îl aud din spate pe domnul Colonel: „Simona, ce faci?”. Eu, dintr-o panică de „Ce-am făcut, sefu’?”, îi zic: „Filmez!”, deși camera era doar în capul meu. Îl văd cum se încruntă și îmi ordonă scurt: „Treci înapoi!” și fix ca un puradel ce nu mai are voie la joacă, mă duc, bombănind, înapoi după cordonul de jandarmi. Oricum, dacă nu mi-aș fi luat-o de la vreun huligan, de la domnu’ Colonel, sigur aveam două pe caiet, după ceafă.
Și uite așa, iar m-am trezit fără ocupație în spate. O văd la un moment dat, pe lateral, pe colega Boroka, ținută de doi și zbătându-se din răsputeri să scape. Mi-era milă sincer de ea, agitată acolo ca iepurașul Duracell, așa că m-am gândit că dacă tot nu pot să vad schema cu jandarmii, măcar să o ajut, că poate are lipsa de inspirație, să-i înjure pe ăștia în maghiară și cine știe ce iese. Ce vorbești, la ce brațe aveau flăcăii, nici vorbă să o clintesc de acolo, așa că m-am dus resemnată, înapoi în spate.
Se încheie exercițiul și-l văd pe Instructoru’ Bobo, la fel de încruntat precum Colonelul, cum îmi face semn să mă prezint la dojeneală: „Ce-ai făcut acum, nu mai faci niciodată! NU TE PUI ÎN MIJLOCUL LOR și NU TE BAGI SĂ-I AJUȚI! Știu băieții ce au de făcut. N-au nevoie de tine, că mai mult îi încurci. Ai înțeles?”. Eu, cu capul plecat, ca un cațel certat și prins cu boacăna-n traistă, îi zic domol: „Da, domnu’ Instructor! Am înțeles.”
Ce să-i faci, aia e. Mai dă și omul cu capu’.
*N-am vrut, Căprioaro!
Cu un sentiment trist că am facut-o de oaie și i-am supărat pe oamenii ăștia, am început următorul exercițiu.
Un nume mai potrivit decât PISTA DE CĂLIRE PSIHICĂ ȘI FIZICĂ nu puteau să-i pună acestui traseu, cu tot soiul de obstacole și alte drăcovenii, pe care urma să-l parcurgem.
Înainte de a începe, doi dintre instructori ne-au facut o demonstrație. Sunt și aici câteva tehnici de dinamică și dozare a efortului, pe care îi bine să le știi dacă vrei să reziști să le faci pe toate. Dar v-am mai zis eu că am termintat design și arte, nu mecanica newtoniană, așa că îi priveam relaxată pe băieți cu un: „Ei na, cât de greu poate să fie? Uite-i și pe balerinii ăștia ce ușor se cațără pe toate.” Aveam să mă lămuresc ulterior cum stă treaba.
Unul din cei doi „balerini”, era tocmai Torționaru’ Moldoveanu’ aka JTAC (Joint Terminal Attack Controller) aka „am ciocanu’ de un metru și o să vă cam fut pe toți”. După constituție, zău dacă părea amenințător, așa, jumătate de buletin / 70 de kg (că nu cred că avea mai mult). După castrarea afectiv-verbală ce ți-o aplica când te lua la lunetă, mucles scria pe tine.
Eu una, până la modulul acesta, nu am prea interacționat cu el și nici n-aveam de gând să schimb acest minunat status quo, mai ales când l-am văzut cum urcă, doar din brațe, o sfoară de 10-12 m, de am rămas cu ochii bulbucați și mintea perplexă.
Dar cum pe lume „nu există șmecheri, dacă nu există fraieri”, tocmai cu el m-am nimerit la traseu. Când l-am auzit „Multicam, vino aici!’’ arătând spre mine, eram toată o mimoză în gând: „O băga-mi-aș…să vezi cum mă ia ăsta la bujie.”
Așa că, m-am ridicat hotărâtă că-i arăt io cine-i seful, numai să-l aud că zice ceva. Omul în schimb, în ciuda melițelei, a fost cel mai bun și pe treaba lui antrenor personal de parcurs pistele vieții. Parcă trăia acolo, cu mine, reușita și eșecul fiecărui obstacol. Îl auzeam în continuu cu îmbărbătări transmise cu toată patima decibelilor: „Hai domnișoară! Haaaaiii, urcă, coboară, prinde-te bine, nu sta!”; „Bagă tare și la ăsta!”; „Ba poți, haiii! Te mai aștept mult? Ce dracu’!”. Sincer, la un moment dat, parcă de obraz nu-mi venea să mă dau bătută, parcă devenise așa..un challenge mentor-învățăcel și nu puteam să-l dezamăgesc, taman pe Torționaru’ Moldoveanu’, care acum, îmi părea chiar om de treabă.
Toate ca toate, până am dat de obstacolul „5 x bara militară de metal”, de diferite forme, înălțimi și mărimi. Primele cinci, fiind relativ jos, le-am sărit ușor, crac cu crac; însă a doua tură de cinci, erau mult mai înalte. În freeria momentului și determinarea mea feroce, le-am încăăălecat țucuț maiu’, cu toate pasiunea și poziționarea strategică hapt în…emisfera sudică. Caprioara mea, săraca (că nu știu cum să v-o denumesc acum), urla de jos la mine: ,,Hoooo, masochisto, că în ritmul ăsta nu ne mai futem 3 săptămâni!”. Eu îi înțelegeam durerea, dar n-aveam cum să mă opresc să verific dacă mai trăiește. Plus că, îl auzeam pe JTAC: „Hai odată! Ce faci acolo? Mai repede!”. Ce era să-i răspund? „Stai așa…pare-mi-se că…mi-am pierdut vulva 2 m mai spate? La tine cum e? Fain? Cald afară?”. Așa că, fără nicio schițare de agonie, m-am aplecat sub bara nr.2, iar pe a 3-a am luat-o mai în forță decât prima, până să mă prind că pot să pun mâinile cumva și să sar fără să mă auto-mutilez.
Bun. Când am crezut că am scăpat, mă trezesc cu apogeul paralelelor la bare militare – adică 3 bucăți, puse la 50 cm, 1 și respectiv 2 m de sol. În momentul ăla mi-am zis: „Gata frate! Toate pân’ la fofoloancă!”. M-am oprit, mi-am pus mâinile în sold și mă holbam tăcută la ele. Căprioara mea își dăduse deja demisia, a zis că sunt nebună și că nu o merit; iar instructorul nu pricepea de ce dracu’ m-am oprit taman la astea. Prin urmare, el a continuat îmbărbătarea lui cu imperative, iară eu, m-am urnit din loc cu execuția, cu și fără toate treburile la locul lor.
Am finalizat pista de CĂLIRE și discret m-am dus să plimb ursu’, cică să-mi revin după efort. Eu de fapt, eram după boscheți, faceam revizia tehnică la asta mică și mi-o dezmierdam cu un: „N-am vrut, Căprioaro!”
*Subtilă ca un șifonier
Au urmat apoi, modulele de Instrucție alpină și Instrucția în Complexul de Antrenament al Parașutiștilor la Sol (CAPS) unde am învățat tehnici de parașutare și de aterizare făcute pe aparatele și simulatoarele din complex. Am mai învățat și modalitați de escaladare, coborâre în rapel și ,,propagare” pe tiroliană.
La trenajor, acea instalație destinată antrenamentului la sol al parașutiștilor, eram prima în flanc. Ce să zic, toată viața am visat (pe dracu’), să fiu la 12 m de sol, cu toate hamurile pe mine și toată lumea uitându-se în sus să vadă dacă chiui ca un hamster de frică. Urcând scările, mă îmbărbătam în gând: ,,Hai Simono, paștele lor de treburi! N-ai venit de la Cuca Măcăii să râdă ăștia de tine. Hai!”. Evident, invocând iar divinitatea și futaiul de amiază.
Trebuie să menționez că instructorul de jos mi-a zis să pun bărbia la piept când sar, ăla de sus mi-a zis: „Nu te uita în jos!”, iară eu eram: „Da…mai mereți voi în Domne iartă-ma, că logistic vorbind, nu se pupă astea două.” M-am decis să mă uit în zare și să mă gândesc la inorogi pufoși, să-mi bag picioarele în ea de bărbie și când aud semnalul de salt și să sar fără să-i dau minții răgaz de procesare. Și dacă mi-am zis o treabă, așa am și făcut, doar că nebăgând bărbia în piept, când s-au smucit hamurile alea cu mine, mi-au brăzdat aprig, freca-m-aș în ele, câteva pălmuiri intensive peste fălci.
Ce să mai zic, ia de aci’ Toderaș altoire, că dacă mama nu m-o bătut cât am fost acasă, măcăr în unitate să-mi încasez datoriile.
Spre final de exercițiu, am apucat să învățăm diferite tipuri de aterizare la parașutare, unde săreai când cu fața, când cu spatele, când pe lateral, de pe o rampă într-o groapă cu nisip. Scopul exercițiului: să înveți cum să nu-ți rupi genunchii și alte treburi la aterizare. Ce să vă zic…dă-i una și mută-i principiile, că săream toți în niște Tsukahare dubioase, de nu mai înțelegea nimeni nimic.
Au ceva și parașutiștii ăștia cu băgatul capului la cutie, întrucât și aici era nevoie de bărbie în piept, iar după ce am dat de câteva ori, subtilă ca un șifonier, cu căpățâna de pământ, stați voi liniștiți…între mameleoane îmi era maxilarul.
Tot acum, avea să mai crească o notă în ochii mei, Torționarul Moldoveanu’. Strigam toți de cinci minute la un coleg, încercând să-l încurajăm să sară din trenajor, pentru că era gata echipat, dar nu putea să faca pasul. Am strigat degeaba, el nu și nu. Stați pe pace, în momentul în care s-a activat JTAC-ul, habar n-am ce i-a zis în stilul lui caracteristic, că într-un minut, colegul era deja în picaj. Stăteam așa uimită, uitându-mă lung la Torționaru’ nostru și gândindu-mă: „Mic, mic și al dracu’ gura pe el, dar l-a făcut pe coleg să sară? L-a făcut!”.
Am încheiat ziua, ruptă în două și cu dureri la mușchi care nici eu nu știam că există. La duș mi-am făcut fără voie, un gomaj cu micro-particule de nisip, rămase mai prin toate locurile de la groapa din CAPS și direct schlafen.
Și uite așa, fost-a iar zi și iar noapte și m-am trezit în ziua a 5-a.
All inclusive pân’ la ziuă
Pe cât de vlăguită m-am culcat cu o zi înainte, pe atât de entuziasmată m-am trezit în ziua cinci. Azi aveam să le facem pe toate – un crescendo ascuțit de trăiri pe final de program. Eu, cel puțin, aveam să pun la iernat, un amalgam de sentimente și gânduri pe care le mai rumeg și acum, la ceas de seară, când nici dracu’ nu mă mai aude bine cu urechea stângă.
*De n-ar fi ochi și sprâncene, n-ar mai fi păcate grele
Am început ziua în drum spre Baza 71 Aeriană din Câmpia Turzii, unde aveam să dăm o promenadă prin muzeul de acolo, apoi să ne delectăm cu simulatorul lor de MiG 21 și să-i vedem pe operatorii turnului de control, la „platane”. N-am prea înțeles eu, ce soi de „pedală-accelerație” aveau sub birou, dar la câte butoane, manivele și alte piese din aviație văzusem, aia să fi fost singura mea nedumerire.
A urmat apoi, partea pe care o așteptam mai ceva ca pe bărbat din delegație: zborul de antrenament cu PUMA IAR 330 și cel cu C-130 Hercules. Până s-au făcut echipele să urcăm în elicopter, eram deja în fibrilații de entuziasm și nerăbdare. Și cum omu’ nebun, tot la nebun trage, aveam să mă găsesc din nou în echipă, cu Ana-amazoanca, pentru un zbor colorat, cu și deasupra unui cuib de cuci. Preda, colegul cu care am facut sharing de azimut la modulul de topografie, alături de colegul Mihai, n-au avut încotro decât să ne îndure rafale de râset și onomatopeele din timpul zborului. La un moment dat, s-au dat și ei pe voie bună, că de’…o fi și nebunia asta bună la ceva.
Mai era cu noi Anca, alt militar de suflet și fotograful cursului, care, alături de Instructorul Bobo, a fost alături de noi la fiecare moment din curs și ne-a surprins experiențele, cadru cu cadru.
Degeaba i-am făcut noi semne pilotului să facă niște drieft-uri printre nori sau măcar o liniuță, că știa omul, ce știa și n-ar fi vrut să-i botezăm podeaua, cu masa de la prânz.
Tot azi, aveam să ne vedem instructorii, alături de alți aproximativ 40-50 de parașutiști, executând un salt cu materiale, în vederea dislocării într-un FOB (Forward Operation Base). Eram toți aliniați în Hercules, ei echipați full, iar noi în fața lor, urmărindu-i atent. Vă zic sincer că înainte să decolam, mă așteptam să trepideze aeronava din toate pinioanele, la cele aprox. 30 tone, cât are în medie un C-130 gol. Surprinzător însă, n-am simțit mai nimic, nici la decolare, nici la aterizare, iar în cabină când am urcat ulterior, de făceau piloții virajele, părea că pluteam în visul altcuiva și lumea de jos îmi părea nesemnificativă și mică. Știu doar că la un moment dat, m-am trezit pe la 400 de metri altitudine și am auzit semnanul de 10 minute până la salt.
Și dacă tot am ajuns aici, n-am cum să nu vă povestesc și de militarul Ochi Dulci, care stătea în fața mea și care n-a mai fost în program până acum. Îl văd la un moment dat, cu coada ochiului, că-mi face un semn subtil de „Hai, nu vii cu noi?”. Eu, sincer, eram mai concentrată să calculez câte kg au parașutele cu tot cu echipament și unde și-au îndesat instructorii armele, decât la ce încearcă băiatul să-mi comunice. Venisem totuși, la un curs pentru corespondenți de război, nu la drăgostit militari pe marginea trapei. Așa că, mă uit în stânga, mă uit în dreapta și mă fac că plouă. Mi-am zis că sigur de la altitudine, nu mai văd bine.
Aud semnalul de 6 minute și mă întorc spre ei să observ procedurile de pregătire pentru salt, o parte din ele, învățate și de noi la CAPS. Dau iar de militaru’ nostru, care acum, îmi zâmbea neaoș și cu priviri răzlețe. Deja…era cam într-o pantă treaba și nu mai puteam să-l ignor. Pân’ la urmă, să mă ierte Cel de Sus, cu toată seriozitatea lucrurilor și canicula din Hercules, dar nu era urât fecioru’. Da’…deloc! I-am zâmbit și io, ce era să fac, chiar nu vroiam să-i frâng inima înainte de salt. Și vorba aia, m-o făcut mama muiere, da’ nu m-o făcut hăpt ieri. De-ar fi știut feciorul nostru că m-aș fi ghemuit și în ranița de prim ajutor, numai să vad și eu cum e la parașutare, mai făcea din ochi o dată.
Am rămas, în schimb, zâmbind în gânduri deșucheate: „Ptu’ drace’, uite-l și pe ăsta micu’! Urmează să se propage din avion, cu toate alea după el și lui îi arde de un mic autostop cu domnișoare. Ce ți-e maică și cu militarii ăștia!”
*În Freedonia la mama dracu’
Să revenim totuși la lucruri mai serioase pentru că dacă până acum, modulele au stat oarecum sub stindardul unui curs, când am ajuns în Freedonia, s-a rupt lanțul de iubire. Această locație, plasată dracu’ știe unde, că venisem cu elicopterul și eu cu orientarea nu stau bine pe uscat, d-apoi în aer, era improvizată pentru a simula cât mai bine condițiile dintr-un teatru de operații (TO).
Tot acum, aveam să vedem inserția, din rapel, al detașamentului ALPHA într-o zonă de conflict, să învătăm despre procedurile dintr-un TO și despre cum acționăm în cazul unor atacuri cu artilerie / atacuri directe asupra bazei. Nu vă mai zic că am avut parte de goarne de alarme toată ziua, mira-m-aș de ele, tocmai pentru a ne induce constant o starea de alertă maximă.
În plus față de toate astea, aveam să înțelegem procedurile unei misiuni de patrulare și să ne delectăm, cu un „mic” exercițiu tactic integrator…așa…pe sfârșit de program.
*Fir-ai tu să fii de murg
În Freedonia am ajuns pe la prânz, plasați de elicopter, într-un câmp de țară, la mama dracu’. De pe margine, am privit inserția din rapel a instructorilor, coordonată de Instructorul Tare și la fața, aceleși care a condus în ziua respectivă și exercițiul de parașutare și pe cel de tragere cu mitraliere.
De la sol, toată procedura a fost dirijată de al nostru Torționar Moldoveanu’, alături de ,,fratele lui de ecuson” aka Instructorul Double Radio Nr.2. I-am văzut acum, falnici ca doi haiduci, în rolul de JTAC, cu ale lor două stații și Peltor-ul pe frecvență.
Ca să înțelegem mai bine cum stă treaba cu nomenclatura de JTAC (Joint Terminal Attack Controller / un fel de controlor aerian pe poziţii înaintate), e bine de știut că această specializare este una extra, pe care nu o au foarte mulți militari de la noi, iar calificarea în sine, nu o iei ca oferta de 3+1. Sunt anumite proceduri și teste în spate, plus retestări anuale. Pe lângă asta, you have got to know your freakin’ English, pentru că altfel nu le treci, iar testele psihologice au același grad de dificultate precum cele ale controlorilor de zbor. Într-un fel, e și normal să fie așa dacă te gândești că acești oameni, sunt cei care controlează și transmit, printre altele, datele de la sol, pentru atacurile aeriene, în vederea îndeplinirii misiunilor forţelor terestre. Așa că…tre’ să cam știi ce faci, nu de alta, dar un ,,Cleared hot” pe lângă țintă, cu o Rafael Spike-ER, s-ar putea să strice ziua, cui s-a nimerit prost.
Tot azi, pentru a ne obișnuim cu sunetul de mitraliere și a face distincția între ele, am avut ocazia să tragem, din Humvee-uri și de la sol, cu trei din minunatele ,,mimoze’’: M249 SAW, M240 B și feblețea americanilor, M2 HB, asta ,,mică” din urmă, de calibru 12.7 mm.
Dintre toate lucrurile pe care aveam să le facem azi, exercițiul acesta a fost micul meu orgasm de suflet, care avea să-mi pună în cap toate jocurile mele de airsoft de până atunci. E una să citești despre armament la cafea dimineața și alta să stai în turelă, cu vesta și casca pe tine, cu policele pe ,,joystick-ul” de la 50 cal. și să încerci să nimerești o ținta la 50-150 de m. Asta în timp ce asurzești de ambele urechi și te prefaci că nu te zvântă reculul în spate.
Afară de Instructoru Tare și la față care ne dirija pe toți: „Tu, du-te acolo! Tu, tragi de aici! Tu, așteaptă în Humvee! Ai terminat exercițiul? Așteaptă la bază!” și Rambo, care stătea culcat cu un M249 SAW în primire și o relaxare pe față de parcă era în vacanță, vă zic sincer, că în beatitudinea momentului, nu mai știu ce instructori m-au învățat să trag. Țin minte doar că i-am transmis un „Fir-ai tu să fii de murg!” manivelei de încărcare de la M2 HB, de care trebuia să trag până în fundu’ grădinii, ca să-mi armeze mitraliera. Doar la volanul de la TATRA, când i se futea servo, îmi forțam bicepsul în așa hal.
După ce am terminat exercițiul, m-am retras 15 m mai în spate, la umbră copacilor de țară, unde stăteau și restul instructorilor la odihnă.
Știți florile alea care cresc domol, în ciuda condițiilor, ca o sfidare a naturii, printre bolțari, în cladiri dezafectate? Așa stătea acum, un militar tinerel pe care nu-l mai văzusem, fără nicio grijă din lume. Într-o liniște a gândurilor lui, ca și când nimic din jur nu-l afectează, ca și când nu aude cele 5 mitraliere și ca și când, nu există adiere de om care să-i perturbe Zen-ul. El citea fraților. Sprijinit pe raniță, într-o Nivană doar al lui, la dracu-n praznic, într-o hărmălaie de gloanțe și agitație în jur…el, la umbra unui prun, citea liniștit…o carte.
Aveam să-l privesc tăcută multă vreme, dintr-o fascinație teribilă și o contorsiune de uimire, gândindu-ma la Vieru și al lui „Nu mi-e frică de tine moarte / Dar ce-ai face tu şi cum ai mai trăi / De-ai avea mamă şi-ar muri?”; cu un sentiment straniu de respect pentru capacitatea acestui om, de a se detașa complet de toate.
*Au înnebunit salcâmii
Până în acest punct, cu bune și rele, a mai fost cum a fost, însă în momentul în care Instructorul Scurt / 2 ne-a făcut briefing-ul din TO, am intrat cu adevărat în scenariul unei zone de conflict. Instructorii au devenit operatori cu care n-aveai voie să interacționezi, nu se circula în spațiul bazei decât în formație de câte doi, când auzeai sunetul de goarnă, indiferent de ce făceai, trebuia să lași totul, să fugi la cort, să-ți iei vesta și casca pe tine și să alergi la buncăr.
Am ținut-o așa, până la asfințit când s-au făcut echipele pentru misiunea de patrulare. Îmi spusese Ana a noastră, la un moment dat peste zi: „Tu, hai să fugim în păpușoi. Cred că o să ne răpească.” Eu o priveam ca pe o nebună, în naivitatea mea de prea multe filme văzute: „Ce-ai tu? Cine și de ce dracu’ să ne răpească, așa în plină zi? Sunt toți instructorii aici. Taci tu, mergem în patrulă să luăm interviuri. Și ce dracu’ să facem noi în păpușoi? Dăm un Macao, numa’ noi două, lângă cucuruz până dimineață? Știi tu să ajungi după azimut de aici, la civilizație? Că io, nu!”
N-aveam de unde să știu ce urmează, însă când m-am văzut în echipa de patrulare, cu colegii Costea, Tinkerbell și mai ales Albei, cu al lui barbă neagră și deasă, parcă îmi dădea și mie cu virgulă. Ca niște cercetași conștiincioși ce eram, ne pregătisem noi cu apă, cu energy bars, cu frontală, cu de toate, să avem în patrulă. Ce vorbești, n-aveau să ne folosească la nimic.
Așteptam echipați, cu vesta și casca pe noi, cele 3 Humvee-uri să se întoarcă, pentru că urmam noi. Procedura era ca fiecare echipă care se întoarce din patrulă, să facă briefing la celelalte echipe care urmează, despre condițiile din teren, populația locală, elemente suspecte și alte detalii importante.
Stăteam cu Tinkerbell, așteptându-i tăcute într-un apus de vară, pe o rampă de metal, când, la un moment dat, auzim așa din senin, foc de mitralieră, moment în care, din reflex, amândouă la unison, ne-am trântit la pământ, crezând că o fi și ăsta ceva semnal de panică. Vezi-ți de treabă, făceau instructorii „test fire”, fără nicio legătură cu noi, însă la câte goarne ne-au dat pe timp de zi, nici prin cap nu ne-a trecut că ăsta n-ar fi un semn de băgat capul la cutie. Rădea Olteanu’ cu mâinile pe burtă de noi, în timp ce încerca să ne zică, printre hohote, că e doar „test fire”. „Fi-ți-ar să-ți fie femeia năbădăioasă! Răzi de noi, mama ta de om!” îi dădeam eu duioșenii Olteanului în gând, în timp ce-mi adunam sufletul din iarbă.
*Domnișoară, vă servim cu o tortură?
Venise și momentul să plecăm în patrulă, misiunea noastră fiind de a lua un interviu „bătrânului satului”. Stăteam în mașină, într-o liniște deplină, cu carnețelul în mână și analizând tot: „De ce merge ăla așa? De ce sunt sticlelele alea puse acolo? O fi semn de teren minat? E prea bine îmbrăcat țăranul ăsta pentru Bogota, o fi sub acoperire?”. Toate îmi păreau suspecte, toate erau motiv de îngrijorare, toate aveau să mă ducă, la epifanii esențiale, care să mă ajute în patrulă. Toate eram…doar în mintea mea.
După o plimbare de 10 minute, pe o uliță uitată de civilizație, flancați de jur împrejur de 6 militari, ajunsesem și la acest „bătrân al satului”, care nu părea nici bătrân, nici pașnic, cu o kandoora pe el și cu fața acoperită de un shemagh.
Stăteam cu capul plecat și ochii în pământ, cum reținusem eu că se face, la modulul cu diferențele culturale. Ascultam ce vorbesc masculii, cu un sentiment straniu că asist la o negociere de cadâne: „Ți-o dau pe 2 camile. Atât!”; „Ți-o iau pe o cămilă și o capră…că pare deja trecută de prima tinerețe.” Aveam o ușoară dezamăgire pentru acest gap de mentalitate și cultură, gândindu-mă că, într-o țară precum Afganistan, aș fi fost, cam inutilă ca femeie.
Printre „Ce caută ăștia aici? De ce i-ai adus?”, pierdusem șirul conversației și lucrurile începuse să o ia razna în mai puțin de 1 minut. Când s-a dat drumul la foc și au năpustit insurgenții din toate părțile, s-a rupt lanțul de iubire. N-ai mai vazut urmă de militar, am încercat să fugim care unde am putut, dar ia-o frate pe unde nu-i cale. Cu vesta vieții și casca pe cap, am plonjat cu mâinile în față și palmele târâte pe pietriș, încercând să scap. Până să mă ridic, Capo di tutti cappi aka The Godfather aka Talibanu’ Șef, era deja cu genunchii peste mine, îmi legase mâinile și îmi golea buzunarele: „Stai acolo! Nu mișca!”. Mi-a dat vesta jos, să fie om de treabă, nu de alta, dar pentru ce a urmat, nu rezistam nici măcar de un preludiu, cu 15 kg în plus pe mine. Aveam în buzunar antihistamina și i-am zis: „Nu mi-o luați pe asta!”. Cu un iz de zâmbet în voce și cel mai mare calm, mi-a zis: „N-ai nevoie. La ce te așteaptă, până mâine-ți trec toate.” Și ce să vezi, așa a și fost. De la descărcarea de adrenalină, de endorfine, de dracu’ știe ce alți hormoni, până spre ziuă, n-am mai avut nimic.
Nu știu ceilalți colegi ce au simțit, dar pentru mine, acest modul ce simula sechestrarea și interogarea de ostatici, avea să-mi deschidă ochii cu penseta, geană cu geană, să-mi întindă limitele peste orice hotar și să-mi recalibreze orice gânduri aș fi avut despre relatarea dintr-o zonă de conflict, despre pericolele la care te-ai expune, despre militarii noștri și despre atrocitățile de care e capabilă ființa umană.
În cele 8 ore, aveam să bifez trăiri și gânduri pe care nu cred să le voi putea descrie cuiva vreodată. Mă întrebase un coleg de la muncă, când m-am întors, de cum a fost la curs și în timp ce încercam să-i descriu și acest modul, m-am oprit și mi-am dat seama că nu are cum să înțeleagă. Aveam același blocaj de nepuntință ca la orfelinatul din Cluj, când m-a întrebat un copil orb să-i zic și lui cum arată culoarea roșu.
Pe toată durata simulării acestui exercițiu, n-am fost expuși la pericole majore, întrucât instructorii sechestratori, alde The Godfather, Insurgent 1 & 2 aka Frații Jderi cum mi-au rămas în minte și Talibanu Tânărucu’, au avut grijă, în ciuda circumstanțelor, să fim mereu în siguranță și să nu existe riscuri de accidentare. Asta n-a însemnat că, la un moment dat, linia dintre „e doar un exercițiu” și realitatea faptului că de la surmenaj, parcă nu parea așa, începuse să se disipeze cu fiecare oră.
Legați și cagulați aveam să mergem pe jos 4 ore, urcând și coborând dealuri pe care nu le vedeam, împiedicându-ne la un moment dat, de sanțuri care nu existau, mergând după un sunet de Allahu Akbar pe repeat, ce răsuna triunfător pe toate colinele, cu simulare de foc de armă pe lângă noi și cu „insurgenți” care îți strigau constant în ambele urechi: „Ce cauți în țara mea? Ce grad ai? Ești jurnalist? Nu mă interesează! Mărește pasul! Ți-am dat eu voie să vorbești? Ce grad ai?”.
Despre restul pozițiile cu mâinile în sus sau mătăniile în genunchi, alături de alte tehnici de interogare, pe care aveam să le trăim în „casa insurgenților”, încă 4 ore, până dimineață, nu vă mai povestesc.
Vă pot spune în schimb că, la un moment dat, mintea mea începuse să manipuleze realitatea și că, în intensitatea lucrurilor și de la oboseală, făcea cele mai stranii conexiuni, încercând, parcă, să se disimuleze de trup și de context.
Eram la un moment dat, pe o colină, în genunchi. Auzeam doar linistea și greierii din toiul nopții. Deși nu spunea nimic, știam că insurgentul meu e undeva la 3 m de mine, pentru că îl auzeam cum trage din țigară. Și stând așa, dârdâind de frig, mi-am lăsat capul pe spate, că să pot să respir mai bine prin cagulă și dintre toate gândurile pe care le puteam avea în momentul respectiv, eu mă întrebam dacă am scos călcătorul din priză, când am plecat de acasă.
La un moment dat, cântam ceva în minte sau recitam Invictus și mă enervam că nu-mi aduc aminte toate versurile sau făceam niște conexiuni pe care nici eu nu le mai înțelegeam, dar care, îmi dădeau în mod bizar, imboldul de a mai rezita puțin, de a-mi mai târâ picioarele încă 3 m. Și…sincer vă zic, vroiam să văd până unde rezist, vroiam să văd care-mi sunt propriile limitări, care ar fi punctul de forțare maximă în care să-mi pot zice: ,,Femeie, mai mult de atât nu poți duce.”
De la partea teoretică din curs, mi-am adus aminte că trebuie să încerc, cumva, să stabilesc o legătură emoțională cu sechestratorii, așa că le-am povestit tot ce mi-a trecut prin minte, încercând să le trezesc empatia. Ei na, duș cu apă călâie, că nu cred că avea efect, dar în mintea mea, erau vorbele care mi-ar fi câștigat poate 10 min. de repaos sau poate, vorbele prin care măcar îi calmam, în loc să-i enervez mai tare.
Pe de altă parte, am conștientizat un alt fenomen extrem de straniu, care ar putea să aibă loc în astfel de contexte, chiar și fiind vorba de o simulare. Acela în care omul care te interoghează, îți arată el, premeditat, frânturi de umanitate, tocmai pentru a-ți induce falsa impresie că l-ai convins cumva și că este de partea ta.
Au fost două astfel de momente pentru mine. Stăteam cu mâinile la perete și m-a întrebat unul din ei dacă fumez. I-am răspuns că da, moment în care am simțit o boare de fum, pe care am înhalat-o cu satisfacția, până în suflet, crezând sincer: „Uite măi, ce om de treabă! El de fapt, e un insurgent bun.”
Al 2-lea moment, când mergând acana pe deal, mi-am pus capul pe pieptul omului care-mi dădea botezul decibelic zicându-i: „Mă proptesc și eu…puțin aici…la tine!”, iar el, pentru 20 de secunde, a încetat să mai strige și m-a lasat să-mi odihnesc capul. Mi-a părut, în acel moment, cel mai uman și inimos insurgent de pe pământ.
Și ca să vezi cum e viața, abia după acest modul, aveam să conștientizez și eu și să am mai multă empatie pentru acele victime, care ajung să-și ajute proprii sechestratori și care, deși au nenumărate ocazii să scape, nu o fac dintr-o loialitate și o atașare emoțională față de răpitor, trecând în valențele unui sindrom.
Din acest exercițiu, eu am ieșit prima, pe la 4 dimineața, iar omul care m-a scos a fost The Godfather. Stăteam la un moment dat culcată pe beton și-l aud că-mi strigă în ureche: „Știi care e cuvântul! Spune-l și toate astea se termină!”. Eu, habar n-aveam despre ce vorbea, așa că, în naivitatea mea, îi zic cu toată inima: „Vă rog?”. El: „NU! Nu-i ăsta cuvântul! Spune cuvântul!”.
Eu, cu și mai mult patos: „Vă rog…foarte frumos?”. El către mine: „Nuuu! Spune cuvântul și scapi de toate!”. Amu’…fută-l brișca lui de cuvânt, că deja mă băgase în ceață omu’, așa că-i zic, parcă răstit: „Nu știu ce cuvânt, nu știu ce vreți să zic! Spuneți ce cuvânt vreți să zic!”.
El, cu o satisfacție stranie în voce, îmi zice șoptit: „Pisssicuță…spune pisicuță!”. Eu de colo de jos, buimăcită total de ce fetish-uri verbale păre să aibă insurgentul nostru, îmi întorc capul spre el și-l întreb de sub cagulă: „Piiisiicuuțțăă??? Asta vreți să zic? Pisicuță?”. El: „DA!”.
Am avut 15 secunde de eroare la emisfera stângă, gândindu-mă: „No…mira-s-ar lumea de lucruri! Oare, am reușit eu în sfârșit să-l fac pe Talibanul Șef să empatizeze cu mine? Poate pot să-i cer acum apă sau ceva.” Așa că, cu cea mai mare naturalețe din lume și satisfacție că voi avea, în sfârșit, un moment de conexiune umană cu el, îi zic: „Pisssssicuță!”
În momentul ăla, mă ridică omu’, mă duce afară, îmi scoate cagula și-mi zice: „Gata fată, ai scăpat! Ai zis cuvântul, ai ieșit din exercițiu!”. La care eu: „Cum adică am ieșit din exercițiu? Nu asta mi-ați zis să zic? Băgați-mă la loc! Mai rezist, băgați-mă la loc!”. Aparent, eu eram cu mintea în vacanță, când ne-au zis instructorii de acest cuvânt magic, care odată rostit te scapă de toate, dar oricum nu mai avea importanță. Era suficient să mă mai dea de-a dura, 30 de minute pe un deal, că le-aș fi enumerat, pe rând, toate animalele pământului.
Am apucat să mai aud, de la Talibanu’ nostru Șef, care, să ne fie clar, e de când lumea în trupele speciale, cu nu știu câte misiuni îndeplinite, cu pregătire medicală și psihologică în spate, că-mi zice doar atât: „No, tu fată, apoi…tu nu te cerți cu mine!” și mucles am fost. „Haida, vino-ncoace! Gata, s-au terminat toate!” și mă cuprinde omu’. Vă zic sincer, în momentul în care m-o cuprins imensitatea asta de specimen, mi-o luat de pe umeri, toată oboseala, toată setea și foamea, toate gândurile și am uitat, ca niciodată în viața mea, de absolut orice grijă din lume. Parcă s-o pogorât tata, de undeva de sus, peste omul ăsta 15 secunde, să-mi zică: „Brovo, fata mea! Ai rezistat! Is mândru’ de tine!”
M-o echipat al nostru Godfather cu ceva budigăi de pescuit…niște flafoșenii imense termorezistente, de m-am încălzit instantaneu și cu un hanorac 4 x 4 în care înnotam și a plecat hotărât, că în maxim 10 minute, îi scoate din scenariu și pe restul colegilor.
Stăteam acum, sub un cer cu stele, fumând în liniștea sufletului, lângă Talibanu’ Tânărucu’, cea mai dulce țigară din viață mea. Îl văd la un moment dat, pe un coleg, că e scos afară. Mă cuprinde subit, un sentiment apăsător de vinovăție, că eu stau aici, bine mersi ca o trădătoare, dar ei sunt încă la interogare. Îl întreabă Insurgentul 1 pe coleg: „Ce cauți în țara mea? Cum te cheamă?”, la care colegu’ nostru, îi răspunde, cu toată naturalețea, poate puțin sfidător: „Da…pe tine…cum te cheamă?”, moment în care, Talibanu’ Tânărucu’ de lângă mine, zice cu un calm aproape trist, dând din cap, în semn de dezaprobare: „Dacă era pe bune, la răspunsul ăsta, nu mai avea degete.”
Până să zică asta, eram încă în modul de supraviețuire. Până să zică asta, nu conștientizasem pe deplin scopul exercițiului prin care trecusem. Până să zică asta, nu realizasem că toate lucrurile prin care trecusem în 8 ore, cu paza lor la fiecare pas, nu erau nici 2 % din ce se petrece cu adevărat, în cazul în care ești răpit ca jurnalist, într-o zonă de conflict. „Dacă era pe bune”, n-avem eu cum să conving pe nimeni sau să-i fac sā empatizeze, în echipamentul meu de Multicam, că eu sunt jurnalist, că nu am grad și nu fac parte din armată. Dacă era pe bune, femeie fiind, îmi primeam „botezul” din toate părțile. Dacă era pe bune, tehnicile de interogare erau reale, nu simulate, diversificate și extinse la scenarii de tortură și alte lucruri pe care mintea mea refuză să le proceseze. „Dacă era pe bune”…răsuna acum în mine, ca un ecou sumbru și trist.
Nu mai zic nimic…fiecare după cum îl poartă azimutul în viață, dar dacă îi musai morțiș să fie, atunci poate avem și noi grijă să nu fie niciodată „pe bune”.
Pe la 4:20 ieșise toată lumea din scenariu. Stăteam cu Tinkerbell, pe bancheta din spate, într-o Dacie, nu că nu aveam pat unde să ne odihnim, însă, într-un mod ciudat acolo ne găsisem noi locul, gugulite pe colțuri, pentru ce avea să fie, cel mai lin somn din viața noastră.
La 7:00 eram în picioare, eu cel puțin mai odihnită ca niciodată, privind pe lumină, dealurile pe care le străbătusem pe jos, 4 ore în toiul nopții. Am intrat apoi, iar în casa insurgenților, pentru a înțelege și a vedea procedurile de extracție a ostaticilor, de către un detașament ALFA.
Ce s-a întâmplat restul zilei, e o nebuloasă pentru mine. Ajunsesem înapoi la TO cu elicopterul, apucasem să fac un duș, după care, plecasem toți cu autocarul să vizităm Salina de la Turda. Cândva, undeva, m-am trezit iar la garnizoana din Târgu Mureș și cândva, undeva, a 2-a zi, am avut festivitatea de premiere și încheiere.
La tufiș bocit-am mamă…
Aș minți dacă aș spune că nu a fost una dintre cele mai intense experiențe din viața mea. Aș minți dacă aș spune că nu aveam un sentiment de regret că urmează să plecăm, că mă despart de toți acești „camarazi de suferință” cu care am legat și dezlegat lumea în 5 zile. Aș minți dacă aș spune, că aveau să-mi lipsească toți instructorii care m-au învățat câte-n lună și în stele. Şi clar mi-aș fura singură căciula, dacă aș spune că nu a fost unul din cele mai utile cursuri la care am participat, indiferent dacă ajung sau nu vreodată, într-o zonă de conflict.
Și nu că exagerez eu cu superlative fără sens și înțeleg că fiecare pădure are uscăturile ei, că există și la noi multe lipsuri în armată, că nu-s toate lapte și miere și că nu funcționează sistemul cum ar trebui, dar n-ai cum să nu capeți, după o experiență de genul, un respect pentru acești oameni.
Și nu că le pun jobul pe un piedestal, că fiecare meserie cu contribuția ei esențială la roata vieții, însă n-avem cum să nu-i privesc cu o oarecare admirație, gândindu-mă că pleacă, de fiecare dată, fără să știe dacă se mai întorc. Riscurile meseriei? Tu ai pleca? Pentru câți bani te-ai duce să-ți reprezinți sau aperi țara și neamul? Știi și tu cam cum e țara și cam ce neam avem la conducere. Tu ai pleca? Viața ta, cât valorează?
În tot acest amalgam de gânduri, stând cu toții la masă, simțeam că mă năpădește, din neant, un plâns și că dacă mă pornesc aici, de față cu toată lumea, nici FOS nu mă mai oprește. Așa că, las ușor furculița din mână și subtil ies afară să caut cel mai retras tufiș din unitate, unde să pot să-i dau blană, să-i zic vieții de noroc și sănătate, că oricum nu mă vede și nu mă aude nimeni. Păi n-am bocit io, tucuț maiu’, pe ascuns, după tufiș 15 minute, într-o dulce defulare și o recunoștință pentru toate circumstanțele ce m-au adus aici și m-au făcut să văd lumea cu alți ochi? La tufiş bocit-am, mamă…
After action review, gânduri din armată
În încheiere, vă las cu povestea rândunicii, auzită cândva în copilărie de la Nea’ Mihai și de care mi-am adus aminte paradoxal, în ziua când am plecat din garnizoană. Cumva, e sublinierea simplă, dar cu tâlcul din popor, a jurnalistului ce urmează să plece pe front.
V-o relatez în stilul meu, că oricum tata nu m-a făcut după șablon:
,,O rândunică migra spre sud înainte de vreme. Frig afară, treburi, socoteli, îi îngheață aripile și cade în gol, pe un câmp. În timp ce stătea ea degerată acolo, o văcă, în treacăt, o acoperă cu bălegar. Bălegarul cald, viața frumoasă, aripile încep să i se dezghețe. Și uite așa, mulțumită și fericită că îi este cald și bine, rândunica o dă în ciripit de bucurie. De la depărtare, o pisică îi aude cântecul, o scoase din balegar și o mănâncă!
Morala:
1) Nu toți care te bagă în rahat, îți sunt dușmani.
2) Nu toți care te scot din rahat, îți sunt prieteni.
3) Și dacă ești undeva, în rahat pe front, dar ți-e cald și bine, taci dracului din gură!
Respawn!
